Boli de rinichi

Rinichii, două organe de mărimea pumnului, situate de fiecare parte a coloanei vertebrale, imediat deasupra liniei taliei, îndeplinesc un rol vital. Ei curăţă sângele prin îndepărtarea reziduurilor şi excesului de lichide, menţinând un echilibru sănătos între diferitele substanţe chimice ale corpului şi contribuie la reglarea tensiunii arteriale.

Când rinichii se îmbolnăvesc sau sunt lezaţi, ei pot să-şi piardă brusc sau treptat capacitatea de a îndeplini aceste funcţii vitale. Produsele reziduale şi lichidul în exces se acumulează atunci în organism, provocând diferite simptome, în special edeme ale mâinilor şi picioarelor, dispnee de efort şi necesitate imperioasă de a urina frecvent. Dacă nu sunt trataţi, rinichii afectaţi pot, în cele din urmă, să-şi întrerupă funcţionarea. Pierderea funcţiei rinichilor este o stare foarte gravă, potenţial mortală.

Simptome

Simptomele sunt următoarele:

• sete şi nevoie imperioasă, frecventă de a urina;

• evacuarea de foarte mici cantităţi de urină;

• edeme în special a mâinilor şi picioarelor şi tumefiere pufoasă în jurul ochilor;

• gust neplăcut în gură şi miros al respiraţiei asemănător urinei;

• oboseală persistentă sau dispnee de efort;

• scăderea poftei de mâncare;

• tensiune arterială tot mai mare;

• paloare a pielii;

• piele foarte uscată, cu mâncărimi persistente;

• la copii: oboseală şi somnolenţă crescută, scăderea poftei de mâncare, eventual întârziere a creşterii.

Chemaţi medicul dacă:

• prezentaţi oricare dintre simptomele enumerate mai sus; deşi oricare dintre ele poate indica şi altă afecţiune, fiecare este un semn de avertizare al afecţiunilor rinichilor, care pot ameninţa viaţa; consultaţi fără întârziere medicul.

Cauze

Bolile rinichilor se clasifică în acute (când pierderea funcţiei apare brusc) şi cronice (când deteriorarea are loc treptat, uneori pe o perioadă de mai mulţi ani). Forma cronică poate fi deosebit de insidioasă: ea poate să nu manifeste nici un simptom până când nu au avut loc distrugeri considerabile şi deseori ireparabile.

Afecţiuni cronice ale rinichilor

Cauzele afecţiunilor cronice ale rinichilor sunt deseori dificil de stabilit. Majoritatea sunt rezultatul altor boli sau condiţii, cum ar fi diabetul, hipertensiunea sau ateroscleroză - toate împiedicând fluxul de sânge din rinichi. Lupusul şi alte boli ale sistemului imun care afectează vasele sangvine pot, de asemenea, declanşa afecţiuni renale provocând inflamaţia rinichilor.

Unele boli cronice ale rinichilor, dintre care de remarcat este boala renală polichistică (în care se formează chisturi în rinichi), sunt moştenite. Altele sunt congenitale - rezultat al unui tip oarecare de obstrucţie sau malformaţie a tractului urinar cu care s-a născut persoana şi care o predispune la infecţii şi boli ale rinichilor.

Bolile cronice ale rinichilor pot fi determinate şi de expunerea îndelungată la substanţe chimice toxice sau medicamente, inclusiv anumite droguri, de exemplu heroină. Cercetătorii bănuiesc şi că vitamina D în cantităţi excesive şi proteinele, mai ales în dieta celor vârstnici sau foarte bolnavi, pot afecta rinichii. Dar, în multe cazuri cronice, cauza exactă rămâne necunoscută.

Afecţiuni acute ale rinichilor

Afecţiunile acute ale rinichilor pot să apară în câteva zile după debutul oricărei stări care reduce brusc şi dramatic fluxul de sânge spre rinichi. Câteva exemple sunt atacul de cord, leziunile traumatice de tipul celor dintr-un accident de automobil, o infecţie gravă sau o reacţie toxică la un medicament.

Inhalarea sau înghiţirea anumitor toxine, printre care alcoolul metilic, tetraclorura de carbon, antigelul şi ciupercile otrăvitoare, pot provoca, de asemenea, disfuncţia bruscă a rinichilor. Alergătorii de maraton şi alţi atleţi de rezistenţă care nu beau suficiente lichide în timpul competiţiilor de lungă distanţă pot suferi de insuficienţă acută a rinichilor datorită unei descompuneri bruşte a ţesutului muscular care eliberează o substanţă chimică numită mioglobină ce poate leza rinichii.

Procedee de testare şi diagnostic

Pentru diagnostic, medicul vă va supune unor teste ale sângelui şi urinei şi, dacă rinichii, dumneavoastră o pot tolera, unei investigaţii cu raze X, numită urografie intravenoasă, care-i vizualizează. Dacă diagnosticul rămâne neclar, medicul poate practica şi o puncţie-biopsie, utilizând un dispozitiv special cu ac pentru a extrage o mică probă de ţesut renal în vederea examinării microscopice.

Tratament

Afecţiunile rinichilor sunt stări periculoase pentru viaţă şi necesită îngrijiri medicale. Tratamentele alternative pot fi utilizate pentru suplimentarea acestor îngrijiri, dar înainte de a le încerca trebuie să le discutaţi în amănunt cu medicul dumneavoastră.

Medicamentele, în special cele care controlează diabetul şi hipertensiunea, pot uneori ajuta încetinirea progresului afecţiunilor cronice ale rinichilor. Unii practicieni au descoperit că anumite diete restrictive sunt utile, mai ales dacă afecţiunea este surprinsă din timp. Dar, dacă aceste măsuri dau greş şi rinichii se deteriorează până la punctul în care nu mai pot funcţiona deloc, există doar două tratamente: dializa (în care dispozitive artificiale curăţă sângele de produşii reziduali) sau transplantul de rinichi.

Medicină convenţională

Dacă sunteţi diagnosticat cu una sau mai multe forme grave de boli renale, medicul vă poate prescrie mai multe medicaţii. Deoarece hipertensiunea arterială este şi cauză şi simptom al afecţiunii, veţi primi probabil o reţetă pentru inhibitori ai enzimei de conversie ai angiotensinei (ECA) pentru a micşora viteza lezării rinichilor sau un diuretic pentru a menţine tensiunea arterială scăzută.

Pentru a echilibra substanţele chimice din organism, care pot suferi variaţii periculoase când rinichii nu funcţionează corect, puteţi primi şi medicamente de tipul polistiren-sulfonatului de sodiu care micşorează nivelul potasiului şi nitratului de calciu care blochează absorbţia de fosfor a stomacului.

Dacă un test sangvin revelează un nivel scăzut al globulelor roşii, medicul poate prescrie o medicaţie cu suplimente de fier pentru a reface depozitele organismului de eritropoietină, o substanţă naturală cu rol în sinteza sângelui. Medicul vă poate, de asemenea, recomanda să luaţi suplimente de calciu pentru a împiedica rarefierea oaselor, un efect secundar ocazional al afecţiunilor cronice ale rinichilor.

Deoarece multe medicamente sunt eliminate prin rinichi, va trebui să consultaţi medicul înainte de a lua orice medicamente eliberate fără indicaţie medicală. Vi se poate spune să evitaţi ibuprofenul şi paracetamolul, care au fost implicate ca posibili factori contribuind la afectarea rinichilor.

Deşi abordarea rămâne controversată în cercurile medicale, un număr tot mai mare de medici încurajează azi modificarea dietei pentru controlul afecţiunilor renale cronice. Unele studii au arătat că aderenţa rigidă la o dietă care limitează drastic proteinele poate întârzia sau chiar împiedica continuarea deteriorării rinichilor. Aceasta este adevărat mai ales pentru persoanele având afecţiuni ale rinichilor ca urmare a diabetului. Studiile au arătat că diabeticii care urmează o dietă ce le menţine nivelul glucozei în limite restrânse îşi pot încetini progresiunea bolii renale.

Tratamentul prin dializă, care utilizează dispozitive artificiale pentru îndeplinirea funcţiilor rinichilor, este necesar în cazurile cu afecţiuni renale avansate. Astăzi se utilizează mai frecvent două tipuri de dializă. Hemodializa apelează la un filtru mecanic pentru curăţarea sângelui. Un chirurg implantează un sunt, un mic tub care conectează o arteră şi o venă, la o mână sau la un picior al pacientului. De mai multe ori pe săptămână, timp de trei sau patru ore de fiecare dată, un alt tub este conectat la sunt şi sângele pacientului este pompat în afara corpului în hemodializor şi apoi pompat înapoi.

O altă metodă, numită dializă peritoneală, utilizează membrana peritoneală - care are multe dintre caracteristicile peritoneului - pentru a ajuta curăţarea sângelui. Un tub de plastic este implantat chirurgical în abdomenul pacientului. Apoi, la fiecare tratament, un lichid numit dializat este infuzat prin tub în abdomen. Deşeurile transportate de sângele care circulă prin vasele mici din membrana peritoneală sunt filtrate în dializat, care este drenat în exterior după câteva ore. Acest proces este repetat de 3-5 ori pe zi. Cât timp lichidul se află în abdomen, pacientul poate să-şi continue activităţile zilnice normale.

Ambele tipuri de dializă prezintă complicaţii potenţiale şi riscuri, în special cel de infecţie. Stresul de a fi nevoit să te supui, în mod continuu, procedurii poate, de asemenea, să marcheze echilibrul emoţional al pacientului. Din aceste motive, persoanele cu boli renale avansate optează frecvent pentru transplantul de rinichi. Noile medicamentele anti-rejet şi ameliorarea îngrijirilor postoperatorii au mărit mult indicele de succes al acestor intervenţii chirurgicale.

Astăzi, indicele de supravieţuire la trei ani pentru pacienţii care primesc un rinichi de la o rudă în viaţă este de circa 75%. Pentru cei al căror rinichi transplantat provine de la un donator neînrudit decedat, indicele este de circa 60%. Nu orice persoană cu o afecţiune renală poate candida la transplant. Un pacient poate avea o afecţiune de fond sau un alt factor medical care nu permite o astfel de operaţie.

Medicină alternativă

Deoarece afecţiunile rinichilor sunt boli grave, ar trebui să încercaţi terapii alternative numai după ce le-aţi discutat cu medicul dumneavoastră.

Plante chinezeşti

Practicienii medicinei chinezeşti tradiţionale utilizează mai multe plante în tratamentul tulburărilor renale. Trebuie însă să vă consultaţi întotdeauna medicul înainte de a urma sfatul unui fitoterapeut sau de a înghiţi vreun remediu vegetal, deoarece multe dintre plante pot fi nocive pentru rinichi.

Homeopatie

Remediile homeopate sunt, în general, neprimejdioase pentru tratamentul afecţiunilor cronice ale rinichiului. Cu toate acestea, remediile trebuie prescrise de un practician care să cunoască atât medicina convenţională, cât şi pe cea alternativă şi nu trebuie utilizate niciodată ca înlocuitor al medicinei convenţionale.

Alimentaţie şi dietă

O dietă specială de restricţie poate micşora efortul depus de rinichii afectaţi, menţine lichidele şi substanţele chimice ale organismului în echilibru şi parează acumularea de deşeuri în corp. Deşi astfel de diete trebuie adaptate în mod specific nevoilor individuale ale fiecărui pacient, toate încorporează în mod tipic următoarele restricţii generale:

• proteine: nu mai mult de 1 gram pe kilogram de greutate corporală şi pe zi;

• potasiu: nu mai mult de 2 grame pe zi;

• fosfor: nu mai mult de 1 gram pe zi (de obicei, se realizează prin respectarea restricţiilor de proteine);

• sodiu: în cazurile de afecţiuni renale avansate, nu mai mult de 2 grame pe zi.

Suplimentele de calciu (1.500 mg pe zi) sunt recomandate frecvent pentru a contracara rarefierea oaselor care însoţeşte deseori afecţiunile renale.

Substanţe chimice care pot afecta rinichiul

Mai multe substanţe chimice care se găsesc uzual în produse de gospodărie au fost puse în legătură atât cu afecţiunile renale acute, cât şi cu cele cronice. Citind cu atenţie etichetele produselor şi luându-vă câteva precauţii simple, vă puteţi limita expunerea la aceste toxine periculoase.

Cadmiu

Acest metal rar care se găseşte în natură este utilizat în fabricarea unor pesticide, pneuri de cauciuc, mase plastice, vopsele şi alte produse. Datorită utilizării sale industriale, el se găseşte acum frecvent în apă şi alimente.

Unele precauţii:

• limitaţi-vă consumul de alimente cu nivel mare de cadmiu, dintre care mai ales produsele din ficat şi rinichi, plătica, midiile, stridiile şi alte scoici şi legumele care au crescut cu fertilizatori din mâlul apelor de canalizare;

• verificaţi ca orice vopsele, coloranţi sau lacuri ceramice pe care le utilizaţi pentru proiecte artistice sau alte lucrări să nu conţină cadmiu;

• nu utilizaţi vase de bucătărie sau servicii de masă vechi; ele pot conţine pigmenţi pe bază de cadmiu;

• evitaţi fumul de tutun.

Tetraclorură de carbon

Tetraclorura de carbon (tetraclorura de metan, tetraclormetanul, perclorometanul), un lichid incolor, transparent, cu un miros eterat, era un solvent utilizat frecvent în gospodărie mai demult, până când s-a pus problema toxicităţii sale.

Pentru a-l evita:

• aruncaţi din casă orice sticle sau alte recipiente vechi cu produse de curăţare în timpul următorului program comunitar de strângere a deşeurilor periculoase;

• utilizaţi un filtru de carbon la robinete pentru a elimina substanţa din apa de băut şi de gătit.

Cloroform

Cloroformul (triclormetanul, clorura de metenil, triclorura de metan, triclorura metilică, triclorura de formil), substanţă cu miros şi gust dulceag se găseşte în apa de băut ca produs secundar al clorurării şi în aer ca urmare a poluării industriale şi a traficului auto. Cloroformul este, de asemenea, utilizat în continuare ca ingredient în siropuri de tuse, paste de dinţi, pomezi, adezivi, pesticide şi alte produse pentru consumatori.

Pentru a-l evita:

• asiguraţi-vă o bună ventilare a cabinei de duş; cloroformul se evaporă din apa clorurată fierbinte şi nivelul său poate creşte rapid într-o cameră închisă de duş;

• pentru a reduce mai mult expunerea dumneavoastră la cloroform în timpul duşului, puneţi un filtru de carbon activ pe ţeava de apă rece care intră în instalaţia de încălzire a apei;

• citiţi cu atenţie etichetele diverselor produse şi fiţi extrem de precaut când utilizaţi orice produs care are printre ingrediente cloroform.

Etilen glicol

Etilen glicolul (1,2-dihidroxietan, 1,2-etandiol, alcool etilenic, etilen dihidrat), substanţă limpede, dulceagă, se găseşte în primul rând în antigelul şi lichidul de frână al autovehiculelor şi în produsele cosmetice, mai ales în cele cu textură cremoasă.

Pentru a-l evita:

• citiţi cu atenţie etichetele cosmeticelor; evitaţi-le pe cele conţinând substanţa;

• nu permiteţi copiilor, care sunt uneori atraşi de gustul dulce al produselor conţinând etilen glicol, să se joace în garaje sau în alte zone unde sunt păstrate maşini şi produse aferente maşinilor; curăţaţi cu promptitudine orice lichide care se scurg din maşina dumneavoastră.

Acid oxalic

Acidul oxalic (acid etan dioic, acid oxalic dihidrat), utilizat sub formă de pulbere sau de lichid, acidul oxalic se găseşte în unele produse casnice de curăţare de mare randament. Un număr de produse cosmetice pentru pistrui şi de albire a pielii conţin această substanţă chimică. Se găseşte, de asemenea, în frunzele anumitor plante.

Pentru a-l evita:

• citiţi cu atenţie etichetele produselor de curăţare şi lacurilor casnice; evitaţi-le pe cele conţinând acid oxalic;

• nu utilizaţi nici un agent înălbitor pentru piele care conţine substanţa;

• nu mâncaţi niciodată frunze de revent (rabarbă), care conţin acid oxalic în concentraţii mari.

Tetracloroetilen

Tetracloroetilenul (PCE, diclorura de carbon, percloroetilen, PERC, 1,1,2,2-tetracloroetilenul), lichid incolor, greu, este cea mai larg utilizată substanţă chimică de curăţare uscată în Statele Unite.

Unele precauţii:

• ţineţi geamurile maşinii deschise când aduceţi acasă hainele de la curăţare uscată;

• ventilaţi hainele după curăţare uscată, afară sau într-un loc bine aerisit, timp de minim 6 ore înainte de a le aduce înăuntru;

• ventilaţi sacii de dormit după curăţare uscată, timp de mai multe zile înainte de a-i utiliza;

• evitaţi produsele pentru scoaterea petelor, pentru curăţarea covoarelor şi tapiţeriei şi pentru îndepărtarea vopselelor care conţin tetracloroetilen.

Check Also

Creme de noapte

Mergând la culcare cu cremă de noapte pe faţă poţi să-ţi ajuţi pielea în timp …