Astenie

Astenia este unul dintre cele mai frecvente simptome cu care se confruntă practicianul în timpul consultaţiilor. La nivel de consultaţie primară, astenia, ca simptom izolat sau patognomonic, reprezintă 1-3% din cauzele de prezentare la medicul generalist. Simptomatologia asteniei poate fi mai puţin bine definită şi explicată de către pacient decât cea asociată funcţiilor specifice, cum ar fi febra sau dispneea.

Astenia sau moleşeala, ca şi simptomele asociate de slăbiciune, oboseală şi letargie sunt explicabile în totalitate prin factorii obişnuiţi cum ar fi suprasolicitarea, lipsa de antrenament fizic, calitatea şi cantitatea somnului inadecvate, obezitatea, subnutriţia, stresul şi problemele emoţionale. O anamneză amănunţită care să includă programul zilnic obişnuit şi activităţile profesionale poate evidenţia necesitatea unor investigaţii mai ample şi mai laborioase.

Afecţiunile care produc, în mod obişnuit, astenie includ:

• tulburările endocrine, cum ar fi hipertiroidismul şi hipotiroidismul;

• afecţiunile cardiace (insuficienţa cardiacă congestivă, hipertensiunea de etiologie neurologică);

• infecţiile (endocardita, hepatita);

• afecţiunile respiratorii (bronhopneumopatie obstructivă cronică, apneea nocturnă);

• anemia;

• artrozele şi afecţiunile asociate acestora; cancerul;

• alcoolismul;

• efectele secundare ale medicamentelor (cum ar fi beta-blocantele şi sedativele);

• tulburările psihologice (insomnia, depresia);

• afecţiunile psihosomatice.

Totuşi, un studiu recent sugerează că afecţiunile psihiatrice pot fi incriminate în mai puţin de 50% din cazuri. Într-un studiu efectuat pe un lot de 14.000 de pacienţi, prevalenta asteniei semnificative (prezentă pentru cel puţin două săptămâni) a fost de 24%. Astenia a fost raportată mai frecvent în cazurile cu afecţiuni psihiatrice decât în afecţiunile organice, leziuni, medicaţie, droguri sau consum de alcool. Afecţiunile psihiatrice asociate cu astenie includ depresia, distimia, tulburările somatoforme, atacurile de panică şi abuzul de alcool.

Sindromul de oboseală cronică

În ultimul timp, a atras atenţia prezenţa unui sindrom de astenie cronică. O definiţie a acestuia a fost formulată în 1988. Sindromul de oboseală cronică nu este o anomalie cu aspect omogen şi nu se datorează unui singur mecanism patogenic. Nici un semn clinic sau test de laborator nu pot fi folosite pentru a confirma diagnosticul.

Studiile recente sugerează prezenţa unei infecţii sau un mecanism de dereglare imună care ar explica sindromul de oboseală cronică. Studiile aferente au evidenţiat apariţia frecventă şi a unor simptome neurologice, afective sau cognitive. Investigaţiile neuropsihice, neuroendocrine şi cerebrale au confirmat apariţia tulburărilor neurobiologice la pacienţii cu acest sindrom.

De exemplu, sindromul de oboseală cronică este asociat cu antecedente de afecţiuni psihiatrice, parţial explicate prin frecvenţa crescută a tulburărilor psihiatrice curente. Perturbări ale somnului au fost raportate la 33-80% dintre pacienţii cu sindrom de oboseală cronică. Totuşi, tratamentul nu a adus decât un beneficiu modest, sugerând că tulburările somnului sunt mai degrabă efectul decât cauza oboselii.

În 1991, s-a elaborat un plan de investigaţii de laborator standard pentru evaluarea iniţială a pacientului, incluzând hemoleucograma completă, viteza de sedimentare a hematiilor, biochimia serică (ureea, electroliţii serici, glucoza, creatinina, calcemia, testele funcţionale hepatice şi tiroidiene), anticorpii antinucleari, sumarul de urină şi IDR la tuberculină, ca şi o serie de chestionare pentru evaluarea stării psihice. Alte investigaţii ce pot fi indicate, în măsura în care sunt sugerate de manifestările clinice, sunt cortizolul seric, factorul reumatoid, nivelele imunoglobulinelor serice, serologia pentru boala Lyme în zonele endemice şi testele pentru anticorpi HIV.

Aceasta pare o abordare diagnostică mai strategică decât alte sisteme de investigaţie mai extensive. Testarea anticorpilor Epstein-Barr nu este utilă în cazul pacienţilor cu sindrom de oboseală cronică. Studii recente evidenţiază frecvenţa crescută a hipotensiunii posturale atât în decubit cât şi ortostatism. Unii dintre aceşti pacienţi relatează apariţia unui răspuns spectaculos la creşterea sodiului alimentar, ca şi la medicaţia antihipotensivă (cum ar fi la fludrocortizon, 0,1 mg/zi).

A fost testată o gamă largă de variante terapeutice. Aciclovirul nu pare să amelioreze simptomele, nici imunoglobulinele (administrate intravenos) sau nistatinul (oral sau vaginal). Există o prevalentă crescută a diagnosticelor psihiatrice, actuale sau în antecedente, la pacienţii cu acest sindrom. Deosebit de frecvente sunt tulburările afective. Totuşi, fluoxetinul, 20 mg zilnic, nu a dat rezultate.

În anumite cazuri, s-au obţinut îmbunătăţiri semnificative cu ajutorul programelor de exerciţii fizice gradate şi al terapiei comportamentale (restructurare gradată a activităţii şi sistemului cognitiv). În sfârşit, medicul curant, compătimirile şi explicaţiile pot ajuta pacientul să depăşească frustrările şi slăbiciunea date de această afecţiune insuficient cunoscută. În toate cazurile, pacienţii trebuie încurajaţi să se angreneze în activităţile zilnice cât mai mult posibil şi trebuie asiguraţi că refacerea completă este posibilă în majoritatea cazurilor.

Check Also

Creme de noapte

Mergând la culcare cu cremă de noapte pe faţă poţi să-ţi ajuţi pielea în timp …