Poliomielită

Caracteristici esenţiale

  • Scăderea forţei musculare, cefalee, redoare de ceafă, febră, greaţă şi vărsături, faringita.
  • Leziune de neuron motor periferic (paralizie flască) cu scăderea ROT şi astenie musculară.
  • Lichidul cefalorahidian este bogat în leucocite. Predomină limfocitele care în general nu depăşesc valori de 500 celule/μl.

Date generale

Virusul poliomielitei este un enterovirus care poate fi identificat în secreţiile faringiene şi scaun. De cele mai multe ori infecţia se transmite pe cale fecal-orală. O dată cu apariţia vaccinului antipolio, poliomielita a devenit în ţările dezvoltate o boală rară. Dintre cele 133 de infecţii raportate în Statele Unite în perioada dintre 1980 şi 1994, şase au aparţinut emigranţilor, iar 125 (94%) au fost asociate vaccinării (în două cazuri asocierea nefiind concludentă).

În occident boala produsă de tulpina sălbatică de virus a fost eradicată. Se recunosc trei tipuri de virus poliomielitic distincte antigenic (I, II şi III), fără reactivitate încrucişată. Perioada de incubaţie este de 5-35 de zile (în medie 7-14 zile). Contagiozitatea este maximă în decursul primei săptămâni, dar virusul continuă să fie excretat în materiile fecale timp de mai multe săptămâni.

Elemente de diagnostic

Semne şi simptome

Infecţia este asimptomatică în peste 95% din cazurile iar în cazurile simptomatice îmbracă una din următoarele forme:

Boala minoră (poliomielita abortivă)

Simptomatologia cuprinde: febră, cefalee, vărsături, diaree, constipaţie şi faringită.

Forma neparalitică

Pe lângă simptomele descrise anterior mai apar şi semne de iritaţie meningeală şi spasmele musculare.

Forma paralitică

Poliomielita paralitică reprezintă 0,1% din toate cazurile de poliomilelită. Paraliziile pot surveni oricând în perioada febrilă. Apare tremor, scăderea forţei musculare, constipaţie sau ileus paralitic. Există două forme de poliomielită paralitică ale căror manifestări pot coexista:

  • poliomielita spinală, cu afectarea grupelor musculare deservite de nervii spinali;
  • poliomielita bulbară, cu hipotonia muşchilor inervaţi de nervii cranieni (în special de perechile IX şi X), interesarea centrilor vasomotori şi respiratori.

În cazul poliomielitei spinale, paralizia centurii scapulare poate precede deseori paralizia intercostală şi diafragmatică, ducând la diminuarea expansiunii cutiei toracice şi scăderea capacităţii vitale. În cazul poliomielitei bulbare, manifestările clinice includ diplopie (rareori), hipotonia musculaturi faciale, disfagie, disfonie, voce nazonată, scăderea tonusului muşchilor sternocleidomastoidian şi trapez, dificultate în procesul de masticaţie, paralizii ale deglutiţiei sau scuipării salivei şi regurgitarea nazală a lichidelor.

Severitatea poliomielitei bulbare este dată de paralizia respiratorie. Letargia sau coma pot fi datorate hipoxiei secundare hipoventilaţiei. Convulsiile sunt rare. Uneori pot apare manifestări cardiovasculare (hipertensiune, hipotensiune, tahicardie).

Explorări de laborator

Pe frotiul din sângele periferic, formula leucocitară poate fi normală sau apare hipercelularitate. Lichidul cefalorahidian se caracterizează prin:

  • presiune şi proteinorahie normale sau uşor crescute;
  • glicorahia nu este scăzută;
  • leucocitele de obicei sub 500/μl (după primele 24 de ore predomină limfocitele).

La 5% dintre pacienţi, lichidul cefalorahidian este normal. Virusul poate fi identificat în secreţiile faringiene (la debutul bolii) sau în scaun (în fazele iniţiale şi tardive). Anticorpii neutralizanti apar în primele două săptămână de boală.

Diagnostic diferenţial

Poliomielita neparalitică are manifestări comune cu unele meningite date de enterovirusuri. Diagnosticul diferenţial este serologic. În primele faze, boli ca polinevrita infecţioasă acută (Guillain-Barre) şi paralizia dată de ticuri pot mima poliomielita, în cazul sindromului Guillain-Barre, astenia musculară este simetrică, având un caracter ascendent în majoritatea cazurilor, cu toate că varianta Fisher este destul de asemănătoare poliomielitei bulbare. De obicei, lichidul cefalorahian este bogat în proteine, dar celularitate rămâne normală.

Complicaţii

Se pot întâlni infecţii ale tractului urinar, atelectazie, pneumonie, miocardita şi edem pulmonar. Insuficienţa respiratorie poate fi rezultatul paraliziei muşchilor respiratori, obstrucţiei căilor aeriene ca urmare a afectării nucleilor nervilor cranieni sau a lezării centrului respirator.

Profilaxie

Recomandările în vederea prevenirii poliomielitei au suferit modificări ca urmare a schimbării profilului epidemic şi eradicării bolii în occident. Există încă discuţii legate de formele de poliomielită care pot apare în cazul vaccinării orale. Recomandările curente includ administrarea a două doze (la sugari, la 2 şi respectiv 4 luni) de vaccin inactivat (Salk) urmate de vaccinarea orală (vaccinul Sabin) a treia doză (la 6 luni) - în cazul în care statusul imunologic al tuturor membrilor familiei şi al contacţilor apropiaţi nu este compromis. Administrarea celei de-a treia doze nu este necesară în ţările în curs de dezvoltare.

Vaccinul oral trivalent cu virus viu (Sabin) este uşor de administrat, sigur şi foarte eficient în realizarea imunităţii digestive locale cât şi a titrului de anticorpi circulanţi. În Statele Unite nu este recomandată administrarea de rutină a vaccinului deoarece boala are o incidenţă foarte redusă. Totuşi, vaccinul inactivat (Salk) trebuie administrat adulţilor care sunt expuşi la poliomielită sau care urmează să călătorească în zone endemice, dacă în decursul ultimilor 10 ani aceştia nu au mai fost vaccinaţi antipolio. Acest vaccin trebuie de asemenea administrat pentru imunizarea persoanelor imunodeficiente sau cu tratament imunosupresor şi membrilor familiilor acestora.

În ţările în curs de dezvoltare, intervalul între dozele administrate în cadrul vaccinării pe cale orală trebuie să fie mai mare de o lună (din cauza interferenţei altor patogeni enterici). Pentru a evita apariţia paraliziilor, după vaccinare nu se vor administra de rutină injecţiile intramusculare timp de o lună.

Tratament

Repausul strict la pat în decursul primelor zile de boală reduce rata paraliziilor. Afectarea nervilor cranieni trebuie diagnosticată rapid. În formele de „poliomielită la pat” este necesară modificarea permanentă a poziţiei în pat pentru confortul pacientului (saltea fermă, bară pentru picioare, pernuţe sau rulouri din burete de baie, pungi de nisip şi aţele uşoare). Fecaloamele şi retenţia urinară (în special cu paraplegie) sunt tratate în mod corespunzător. În cazul afectării sau paraliziei musculaturii respiratorii sunt necesare metode de terapie intensivă.

Prognostic

Paralizia poate apare sau se poate agrava în decursul perioadei febrile. Afectarea uşoară a grupelor musculare mici are şanse mai mari de remisiune faţă de formele care evoluează cu afectarea grupelor musculare mari. Poliomielita bulbară are o rată a mortalităţii de 50%. După depăşirea fazei acute a poliomielitei paralitice pot fi afectate noi grupe musculare, cu evoluţie lentă, progresivă, apărând aşa-zisul sindrom postpoliomielitic, cu manifestări ale denervării cronice şi de novo. Nu este de natură infecţioasă, fiind asociat cu disfuncţie progresivă a neuronilor motori care supravieţuiesc.

Check Also

Vegetaţii veneriene (genitale)

Se estimează că vegetaţiile veneriene (Condyloma acuminata) afectează între 10 şi 20 de milioane de …

Urechea înotătorului

Cunoscută profesioniştilor în domeniul medical sub denumirea de otită externă, urechea înotătorului este o inflamaţie …

Traumatisme sportive

Fiecare familie a avut partea ei de traumatisme legate de eforturile sportive sau, în mod …

Totul despre acupunctură

Secretele medicinei alternative Acupunctura este una dintre ramurile medicinei tradiţionale chineze. Fondată pe o viziune …

O boală „tăcută” poate cauza infertilitate

Chlamydia este una dintre cele mai frecvente infecţii cu transmitere sexuală – dar majoritatea celor …